Din cauza pericolului reprezentat de potențiala cucerire otomană, populația locală a ales să părăsească satul și să se refugieze în alte regiuni ale regatului. Conscripțiile ilustrează foarte bine acest fenomen al pustiirii: cele patru gospodării consemnate la Egres în anii 1557 și 1558, în 1561 erau deja părăsite. În anul 1581 doar doi păstori trăiau printre ruinele mănăstirii împreună cu 368 de oi. În secolul al XVII-lea, numărul populației din satul Egres trebuie să fi fost mai mare. Unele surse istorice menționează faptul că la 1636, în urma izbucnirii ciumei, locuitorii sârbi ai satului își părăsiseră casele. Ulterior, locul sârbilor a fost ocupat de coloniști români și bulgari. În această perioadă, Egres a aparținut în continuare de episcopatul Cenadului, iar în secolul al XVIII-lea stăpânul s-a schimbat, când un descendent al familiei baronilor Szapáry, pe numele Iosif, a reușit să cumpere satul.

În anul 1906, biserica greco-catolică a cumpărat satul de la familia Szapáry, satul fiind în această perioadă locuită aproape integral de creștini de rit greco-catolic. La 1910, satul avea 3482 de locuitori, dintre care 49 maghiari, 251 germani, 3154 români. Din punctul de vedere al ritului, 285 de persoane aparțineau de biserica romano-catolică, 281 de cea greco-catolică, iar restul de 2895 erau ortodocși. Abația cisterciană de odinioară, atât de renumită în perioada Evului Mediu timpuriu, a supraviețuit doar în memoria colectivă.